Panda
, ursul este si cunoscut sub denumirea de ursul de bambus, datorita regimului sau alimenta rexclusivist, fiind foarte sensibil la schimbarile de habitat.
Ursii panda ocupau candva o mare parte din China, precum si nordul Birmaniei si Vietnamului. Dar schimbarile climatice si in primul rand cresterea populatiei umane i-a alungat din aceste regiuni. In prezent, ultimii ursi de bambus traiesc in sase zone din sud-vestul Chinei. Unele parti din aceste regiuni muntoase, izolate una de cealalta, sunt rezervatii naturale, dar aproape jumatate din populatia de panda traieste in afara zonelor protejate. Desi munti impermeabili, cu un climat bland , subtropical, sunt habitatul lor preferat. Panda mai traiesc si in regiuni foarte inalte , ajungand pana la 4000 de metri altitudine.
Ursii panda au fata rotunda, cu blana alba ,specifica , urechi negre si semne negre in jurul ochilor. Membrele si umerii sunt deasemenaea de culoare neagra. Femelele cantaresc in jur de 80 de kg , iar masculii ating o greutate de 85-125 kg si o inaltime de 180 cm.
Panda uriasi mananca aproape exclusiv frunze si muguri de bambus. Pentru a se satura cu aceasta hrana slaba in nutrienti, au nevoie de 30 kilograme pe zi. Acest lucru inseamna ca trebuie sa manance si 16 ore pe zi, consumand si uneori si bulbi de plante, radacini , oua si mici mamifere. Dependenta extrema de bambus ca surasa de hrana face din ursul panda o specie extrem de vulnerabila. Ca urmare, multi dintre ei mor daca plantele din regiunea in care traiesc dispar dupa ce infloresc in masa -un fenomen ce are loc la intervale cuprinse intre 30-40 de ani. In trecut panda puteau apela la alte tipuri de bambus , din regiunile mai joase , dar in prezent aceste zone au fost defrisate. Ca mod de viata ursii panda sunt singuratici si isi petrec aproape intreaga zi mancand. Se retrag in pesteri sau in arbori inalti pentru a dormi. Desi sunt activi tot anul , miscarile lor sunt foarte lente , din cauza regimului alimentar vegetarian scazut in nutrienti.
Femelele panda devin capabile de reproducere dupa 3 sau 4 ani de viata. In timpul perioadei de imperechere , intre lunile aprilie si mai, ambele sexe lasa urme de miros pe stanci si copaci. Uneori , mai multi masculi se lupta pentru o femela. Ursii scot urlete in perioada de imperechere. O data la doi sau trei ani, o femela naste unul sau doi pui de marimea unor hamsteri, dupa o perioada de gestatie cuprinsa intre 3 si 6 luni . Micutii cantaresc doar 75-150 de grame si avand nevoie constanta de caldura si ingrijire; deobicei doar unul supravietuieste. Puii devin independenti la varsta de 18 luni. Ursii panda au un ritm de reproducere foarte scazut, multi tineri ursi murind din motive inca necunoscute.
Ursul panda este simbolul speciilor aflate pe cale de disparitie . In prezent doar cateva grupuri mai traiesc in sud-vestul chinei. In ciuda masurilor de protectie ursii sunt pe cale de disparitie din cauza distrugerii habitatului. In iunie 2004 , s-a estimat ca mai sunt in libertate doar 1600 de exemplare
Pasari exotice:
Un grup de Aratinga solstitialis zburand deasupra unei paduri tropicale a fost asemuit cu cerul aflat la asfintit. Coloritul galben- portocaliu cu note de rosu aduce foarte mult cerul
Papagalul Aratinga Soarelui (Aratinga solstitialis)
Aratinga Soarelui este unul dintre cei mai frumosi papagali din lume; dupa unele pareri chiar cel mai aratos. Este un papagal de marime medie, insa cu o personalitate uriasa.
Reptile:
Vipera cu corn : este o specie de sarpe veninos care populeaza cu precadere Europa de Est, in special zonele calcaroase, insorite, cu vegetatie rara, fiind cunoscuta drept una dintre cele mai periculoase din familia sa (Viperidae), din cauza veninului foarte toxic. Poate fi usor recunoscuta datorita catorva caracteristici specifice: zig-zag-ul de culoare inchisa de pe spate si extremitatea anteriara a capului, care prezinta un corn mic si moale, acoperit cu solzi. Adultii cresc in lungime pana la 95 cm, marimea medie fiind de 85 de cm.
Primavara este perioada propice imperecherii, perioada in care masculii devin foarte agresivi, luptandu-se unul cu altul pana la epuizare. Chiar si cand se lupta aceste animale, care traiesc, de obicei, in armonie, incearca sa un se raneasca: corpurile lor se inlantuie si se radica de la sol pana cand sunt atrase inapoi de forta gravitacionala. In inaltarea lor masculii isi ciocnesc capetle si se unduie, iar daca fortele celor doi rivali sunt egale lupta poate dura mai mult de 30 de min, secatuindu-le amandurora energia.
In lunile august-septembrie femelele dau nastere unui numar de 5 pana la 10 pui. Hrana preferata este alcatuita din rozatoare mici si soparle. Iarna viperele hiberneaza in excavatii subterane, cel mai adesea in grupuri de peste 100 de indivizi.
Vipera cu corn este un animal lent, fara tendinte de agresivitate. Atunci cand este atacata, insa, reactioneaza violent, dar in foarte putine cazuri muscatura ei este fatala. Idee eronata ca viperele reprezinta un pericol la adresa omului a dus la imputinarea numarului lor, motiv pentru care, incepand din anul 2001 aceasta specie este strict protejata, atat in Romania, cat si in Europa.
O specie de vipera cu corn interesante este cea namibiana. Aceasta se misca cu usurinta pe nisipurile miscatoare, azvarlindu-si corpul in diagonala si lasand pe suprafata nisipului urme in foarma de J. Spre deosebire de celelalte vipere cu corn, vipera namibiana este uluitor de agila si de rapida, putand atinge o viteza de 10 km/h. este un animal nocturn; ziua zace in nisip, c u ochii deasupra (are ochii situati in varful capului), asteptand sa se apropie animalele la care poate ajunge, iar noaptea porneste in cautarea prazii – preferata ei fiind soparla gecko.
Crocodilul de nil:
Crocodilul de Nil face parte din clasa reptilia, ordinul crocodylia, familia crocodylidae.
Crocodilul de Nil este raspandit in cea mai mare parte a continentului african. Desi cantareste pana la o tona si atinge lungimi de pana la 6 metriiacest crocodil se misca surprinzator de repede atat in apa cat si pe uscat. Crocodilul de Nil din madagascar atinge 10 metrii.
Crocodilul este un adevarat expert in vanatoarea tip ambuscada prinzand animalele ce se apropie de apa cu o viteza foarte mare. Desi pana la 70% din hrana crocodilului este alcatuita din peste , acesta va ataca orice animal se apropie de apa in care este acesta, inclusiv omul daca se apropie prea mult.
Fiind un pradator cu sange rece, poate supravietuii perioade lungi fara hrana. Dupa ce ucide un animal , ascunde o parte din cadavru in apa sub stanci pana cand acesta se descompune, fiind mai usor de mancat.
Partea dorasala a gatului crocodilului de Nil este acoperita cu solzi netezi , necariati si prezinta 4 scuturi nucale mici. Falca inferioara are cel mult 30 de dinti.
Fluierarul egiptean este un animal care se hraneste cu parazitii din botul reptilei, si are o relatie de simbioza cu crocodilul.
Femela depune 30 pana la 100 oua, pe care le acopera in nisip si le pazeste pana cand eclozeaza, trei luni mai tarziu. Cand puii de crocodil ies din ou , unul dintre parinti ii ajuta la spargerea oului, pentru ca acesta sa iasa.
Sarpele cu clopotei:
Sarpele cu clopotei, un vanator singuratic Cuvântul “şarpe” derivă din latinescul “serpere”, care înseamnă “a târî”. Şerpii, cunoscuţi şi sub numele de ofidieni, sunt reptile cu solzi a căror principală caracteristică este mobilitatea unică a oaselor faciale, forma lungă a corpului şi lipsa membrelor. Capul, trunchiul şi coada sunt acoperite de solzi duri. Partea caracteristică a scheletului unui şarpe este craniul: articulaţiile maxilarelor au un ligament extrem de elastic, ceea ce le conferă o mobilitate extraordinară. Astfel se explică de ce şarpele îşi poate mişca gura în toate direcţiile şi o poate deschide extrem de larg, reuşind să înghită o pradă mult mai mare decât propriul său cap. Dinţii îl ajută să muşte şi să fixeze prada, dar nu pot mesteca, prin urmare şarpele trebuie să îşi înghită prada întreagă. Corpul conţine numeroase vertebre, fiecare dintre ele ataşată de o pereche de coaste care, într-un fel, substituie membrele, deoarece se termină cu o formaţiune musculară conectată de partea ventrală, pe care şarpele se deplasează. Corpul lung şi zvelt al unui ofidian nu conţine niciodată mai puţin de 100 vertebre, ajungând uneori să conţintă chiar peste 500. Şerpii urcă şi coboară printre crengi, se caţără, înoată şi se scufundă cu o agilitate extraordinară, tocmai datorită excepţionalei mobilităţi a coastelor şi vertebrelor. Serpii au aspecte foarte diferite şi s-au adaptat astfel încât trăiesc în aproape orice nişă ecologică, excepţie făcând doar regiunile polare. Majoritatea celor aproximativ 3 000 de specii de şerpi sunt neveninoase şi îşi folosesc colţii îndreptaţi către înapoi pentru a apuca şi fixa prada. . Deşi mici la număr, şerpii veninoşi sunt şi ei răspândiţi în întreaga lume, cu precădere în regiunile tropicale, şi sunt echipaţi cu colţi special adaptaţi, pe care îi folosesc pentru a injecta veninul în pradă. Reptilele sunt animale extrem de adaptabile, care au evoluat astfel încât să ocupe o uimitoare diversitate de habitate. Ele trăiesc pe toate continentele, mai puţin în Antarctica. Cele mai multe ţări au cel puţin o specie de reptilă terestră. Reptilele se găsesc în absolut orice tip de mediu, de la cele mai uscate şi mai aride deşerturi până la cele mai umede păduri tropicale. Sunt în special răspândite în regiunile tropicale şi subtropicale din Africa, Asia, Australia şi cele două Americi, pentru că aici temperaturile sunt mai ridicate şi există o mare diversitate de specii cu care se pot hrăni. Multe specii de şerpi trăiesc in arbori, dar altele preferă să trăiască pe sol, în mlaştini sau în câmp deschis. Există şerpi marini care îşi petrec aproape toată viaţa în largul oceanului. Cum reptilele au nevoie de căldura mediului, aria de răspândire a acestora este limitată de temperatură şi ele sunt din ce în ce mai puţin răspândite pe măsură ce ne apropiem de poli. Chiar şi în zonele cu ierni grele şi perioade îndelungate de frig, există însă multe specii de reptile, care rezistă datorită capacităţii de hibernare. Spre deosebire de multe alte animale terestre, care produc căldura vitală a corpului din energia pe care şi-o iau din alimente, reptilele nu îşi pot genera propria căldură corporală. Ele sunt animale care se bazează pe căldura mediului înconjurător pentru a-şi menţine temperatura corpului la parametri constanţi. Multe specii îşi petrec intervale lungi de timp făcând băi de soare, adesea aplatizându-şi corpul, pentru a putea creşte suprafaţa care este încălzită de soare. Ca urmare, reptilele îşi pot menţine metabolismul la un nivel mult mai scăzut. Iată de ce multe reptile pot să hiberneze lungi perioade de timp, fără să aibă nevoie de hrană pentru a rămâne în viaţă: ele îşi pot încetini foarte mult procesele interne ale organismului, astfel încât supravieţuiesc fără nici un fel de hrană mai multe luni de zile. Multe specii de şerpi din regiunile temperate şi deşertice se retrag sub pământ în lunile de iarnă, căci aici sunt protejate împotriva îngheţului de mediul relativ mai cald. Anumite specii îşi sapă vizuini, dar altele folosesc vizuinile săpate de alte animale sau cavităţile naturale descoperite, de exemplu, la baza buturugilor. Există specii care hibernează în grupuri mari. Anumite specii de şerpi, de pildă şerpii cu clopoţei, formează pe durata hibernării gheme mari, care pot să cuprindă până la câteva zeci de indivizi. Cele mai multe reptile sunt carnivore. Se hrănesc cu diferite animale mici, pentru a se menţine în viaţă. Ca urmare, reptilele şi-au dezvoltat instincte agile de prădători, dar şi reflexe uluitoare, care îi ajută să vâneze şi să prindă chiar şi prada care se mişcă foarte rapid. Există însă şi reptile care au moduri mai sofisticate de a-şi prinde prada. Şerpii veninoşi îşi muşcă victima cu o mişcare rapidă, injectându-i toxine puternice care o ucid sau o paralizează rapid. Şerpii constrictori, de exemplu pitonul sau boa, îşi sufocă efectiv prada încolăcindu-şi inelele corpului în jurul acesteia. Astfel, prada se sufocă, pentru că nu mai poate respira, apoi este înghiţită. Pe de altă parte, mulţi şerpi mănâncă broaşte, mici şopârle, peşti, rozătoare şi alte mamifere de mici dimensiuni. Există însă şi reptile care au un regim alimentar extrem de specializat, hrănindu-se aproape în exclusivitate cu un singur tip de pradă. De pildă, există o specie de şarpe nord-american care se hrăneşte în special cu ouă, fiind chiar numit "şarpele mâncător de ouă"; cobra regală se hrăneşte aproape în exclusivitate cu alte specii de şerpi. Reptilele mai mari, de pildă marii şerpi constrictori şi crocodilii, atacă şi mănâncă animale mult mai mari - porci, căprioare, şopârle mari sau chiar oameni. În special şerpii pot înghiţi animale de mari dimensiuni, întregi. Dislocându-şi mandibula şi întinzându-şi pielea corpului, ei pot ingera animale considerabil mai mari şi mai grele decât ei. Reptilele au o largă diversitate de aparate senzoriale, pe care le folosesc pentru a-şi localiza hrana sau partenerii şi, în special, pentru a evita prădătorii. Majoritatea reptilelor au o excelentă viziune binoculară, datorită ochilor plasaţi în partea din faţă a capului, şi pot repera prada de la câţiva metri distanţă. Ochii pot fi un organ extrem de specializat la anumite reptile. Reptilele au gustul şi mirosul foarte bine dezvoltate. Mulţi şerpi localizează şi urmăresc prada în acest mod, colectând în permanenţă particule de aer printr-o mişcare continuă de fluturare a limbii, care este apoi introdusă într-un organ extrem de sensibil, plasat în cerul gurii şi numit organul lui Jacobson. Receptorii din această micuţă cavitate recunosc şi identifică schimbările de natură chimică din mediul înconjurător, ajutând animalul să depisteze în ce direcţie se află prada sau perechea căutată. Anumiţi şerpi, în special şarpele cu clopoţei, folosesc nişte cavităţi senzoriale speciale aflate în regiunea capului, cu care detectează căldura corpului unei posibile victime. Acest aparat uimitor este atât de sensibil, încât aceşti şerpi îşi pot găsi şi ucide prada chiar şi în beznă absolută. Acest sistem de detectare este util în special pentru animalele a căror acuitate vizuală scade rapid sub apă. Anumite specii sunt maestre în arta camuflajului, iar pielea lor are anumite modele şi culori care le permit să se camufleze perfect în habitatul în care trăiesc. Alţi şerpi au pielea viu colorată, pentru a-şi avertiza potenţialii agresori că sunt periculoşi. Ca toate crotalidele, sarpele cu clopotei prezinta, intre ochi si nari, doua aperturi, doua fosete (gropite) acoperite cu o membrana. Este vorba de un organ senzorial deosebit de important, care reactioneaza la impulsurile termice si care semnaleaza de la distanta cea mai mica variatie de temperatura. Astfel, sarpele poate localiza cu usurinta orice prezenta animala cu sange cald aflata la o jumatate de metru departare de el. Un fel de al doilea nas, numit “organul lui Jacobson”, localizat in cerul gurii si aflat in legatura cu cele doua fosete, ii permite sarpelui, in timpul noptii, sa-si identifice victima. Limba lui bifurcata, pe care adesea si-o agita, ii furnizeaza informatii de natura olfactiva, semnale ce vor fi transmise aceluiasi organ al lui Jacobson. Pe baza acestor date, sarpele poate lua urma victimei pe care veninul inoculat o va ucide in scurt timp. Mulţi şerpi sâsâie şi îşi deschid gura atunci când sunt ameninţaţi, lovind adesea cu repeziciune orice eventual intrus. Alte semnale de avertisment au forme chiar mai neplăcute.
